Impuscat si arestat

Suharu Anton

nascut la 2 februarie 1949 in com. Bacani (jud. Vaslui), vatman (1989), manevrant de vagoane la Fabrica de Bere (1991), impuscat in picior si arestat

Duminica 17 decembrie 1989 la ora 13,10 am preluat serviciul de vatman fiind la acea data angajat al IJTLT. Am fost repartizat pe linia 1 rosu cu traseul modificat dupa cum urmeaza: Piata Traian (unde am luat in primire serviciul), Banatul, FAEM, Dimbovita si retur.

Mentionez ca am fost surprins cind sefa de tura mi-a indicat acest traseu. La intrebarea mea care este motivul schimbarii traseului mi-a raspuns ca nu se poate circula din cauza demonstrantilor care au ocupat carosabilul si e posibil sa raminem blocati in centrul orasului.

La ora 13,10 am schimbat pe vatmana Rusu Tita care mi-a spus ca a facut o cursa in 3 ore in loc de 55 minute. Am plecat in cursa pe traseul mentionat mai sus circulind cu viteza foarte redusa din cauza ca tensiunea curentului in retea era mica.

In jurul orei 16,20 am reusit sa ajung iar in Piata Traian. Aici am vazut pentru prima oara in viata mea o mare de oameni, sute poate chiar mai mult de 1800 la un loc, in majoritatea lor tineri dar si batrini printre ei. S-au postat in fata tramvaiului si au cerut ca toti calatorii sa coboare. Unul din ei mi-a spus ca din acel moment nu mai circul. M-a mai intrebat daca sint membru PCR dar n-a mai stat sa-i dau raspunsul caci s-a urcat pe tamponul din fata al tramvaiului si s-a adresat demonstrantilor cu indemnul sa nu plece acasa, "Romani veniti cu noi!" si altele ... pe care eu nu le prea auzeam din cauza stresului. Credeam ca se vor lua de mine. Alti tineri s-au urcat pe tramvai. Unul, cred ca student pentru ca avea un dialect de om invatat, era mai inalt, cu o geanta legata la spate, si vorbea de Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria etc. Atunci eu m-am dat jos din cabina si am tras jos pantograful pentru ca cei de sus sa nu se curenteze. Odata coborit am ramas printre demonstranti, cu care am luat legatura cu o bucurie mare gindindu-ne ca s-ar putea sa fim arestati dar nu mai conta nimic pentru nimeni. Nu mai tin bine minte sirul orelor dar in scurt timp au sosit trei tancuri care ne-au imprastiat rotindu-se in intersectia din piata Traian, apoi s-au linistit la circa 150 metri de intersectie, mai precis in fata bisericii din Traian catre Neptun. Putin mai tirziu unul din tancuri ardea. Cineva dintre demonstranti striga sa facem rost de rangi pentru a desface senilele tancului care ardea. Celelalte doua tancuri au plecat spre Neptun. Demonstrantii nu se lasau, huiduiau si aruncau cu pietre in tancurile care fugeau. La scurt timp a sosit un pluton de militari combinat cu armata din cadrul militiei, care erau echipati pentru lupta cu automate, masti pentru gaze, bastoane de cauciuc si casti pe cap. Castile erau diferite: la militie erau albe iar la M.A.N., cachii. La aparitia acestui pluton din nou s-a facut panica in demonstranti, facindu-le loc sa treaca. Altii au inceput sa-i huiduie si sa strige: "Soldati, pe cine aparati?", "Noi sintem frati vostri!" etc. Am vazut soldati cu lacrimi in ochi dar ei isi continuau mersul pina aproape de tancul acela care scotea fum, unde s-au oprit si s-au dispersat ocupind carosabilul in latime. Nu mai dadeau voie sa se circule catre podul Decebal pentru ca demonstrantii sa nu poata merge in centru. Vazind ca marea de demonstranti inainteaza catre ei au deschis focul cu gloante oarbe asupra demonstrantilor dintre care unii de frica au cazut pe jos. Atunci demonstrantii s-au unit si mai mult. Am auzit strigindu-se "nu va fie frica ca trag cu cartuse oarbe!". Plutonul s-a incolonat si a plecat mai departe oprindu-se la podul Decebal pe care l-au ocupat, oprind circulatia demonstrantilor spre Centru, respectiv Consiliul Judetean, unde erau alti demonstranti.

M-am intors inapoi la tramvai si la insistentele mele catre dispecerul din Traian am reusit sa convingem pe cei in drept sa cupleze curentul electric (intre timp se intrerupsese curentul). Apoi am dezlegat pantograful si am reusit sa ma strecor printre demonstrantii care se mai rarisera spre depoul Leontin Salajan, unde la poarta am oprit pentru a da la o parte baricada pe care o pusesera cei de la depou crezind ca raufacatori pot intra in depou. I-am rugat pe cei din depou sa lase poarta deschisa ca dupa mine mai vin tramvaie. In Traian erau aproximativ 20 de tramvaie dar ceilalti vatmani nu au reusit sa treaca printre demonstranti.

Am luat legatura cu sefa de tura Baba Geta care m-a rugat sa merg din nou in Piata Traian si sa ajut si alti vatmani sa se retraga in depou, eventual sa mai iau un vatman cu mine si sa ma duc in depoul Dimbovita unde sint tramvaie de la depoul nostru si sa le aducem in Leontin Salajan. Am plecat in Traian.

Un grup de cetateni imbracati in salopete, circa 4-5 insi cu bucati de fier in mina, spargeau vitrinele alimentarei Neptun. Cei din strada au navalit in alimentara si au luat tot ce au putut. Aici am intervenit cu un domn inalt si robust. Impreuna am incercat sa lamurim demonstrantii ca s-ar putea ca aceasta sa fie un motiv ca sa ne aresteze tinerii. Ei ne-au impins la o parte spunind ca vor sa moara satui. Ce a fost mai grav e ca la urma au dat foc. Am plecat linga un tramvai care era cu bordul distrus si geamurile sparte. Vreo 50 de persoane se luptau sa-l rastoarne. Nu au reusit si atunci au pus foc, noroc ca nu s-a extins. Nu am intervenit de frica sa nu se ia de mine. Putin mai jos un alt tramvai avea aceiasi soarta.

Cei care spargeau cred ca se cunosteau pentru ca vorbeau intre ei. Unul dintre ei mai scund, gras, cu ochelari a spus: "Hai ca aici am facut treaba buna!". Intre timp s-au spart toate vitrinele, s-au scos marfurile afara si s-a dat foc. Era un vacarm de nedescris, fum si miros insuportabil de cauciuc si plastic. Am venit in intersectie in Piata Traian. Atunci se dadea foc la cabina IJTL. Se pare ca niste tineri aveau sticle cu benzina cu care stropeau si dadeau foc.

Era ora 19,10. Am plecat spre Badea Cirtan cu gindul sa spun la sefa mea ca nu se mai poate aduce nici un tramvai. In apropiere de podul de peste Bega a venit dinspre Piata Badea Cirtan un camion cu militari foarte galagiosi. Camionul se deplasa cu viteza redusa si a virat in directia mea. Cind a ajuns linga mine mi s-a ordonat de catre acei militari: stai!, si eu am stat. Ei au ris si au deschis focul asupra mea, in acelasi timp mi-au strigat: fugi! Am simtit arsuri in par pe cap si lovituri pe spate. Dupa aproximativ 3-4 metri am cazut jos. Am auzit strigind doua femei ca l-ati omorit ucigasilor, dar eu m-am ridicat si am incercat sa fug spre Badea Cirtan. Am cazut si iar m-am ridicat. Nu stiam ce se intimpla cu mine. Cind am ajuns pe pod am vazut la lumina becului de pe stilp ca sint impuscat in piciorul drept. A inceput sa ma doara groaznic. M-am indreptat mai mult in fuga cu piciorul drept tiris cu gindul sa ajung la depoul de tramvaie, dar cind am traversat b-dul Leontin Salajan am fost interpelat de o masina ARO in care erau doi indivizi. Unul mi-a spus sa urc in masina, in spate. Am intrebat pentru ce si mi-a dat de inteles ca ma impusca daca nu fac ceea ce-mi cere. Acel individ era imbracat cu un costum inchis (gri) si pe cap palarie neagra. Sub haina mi-a dat de inteles ca are o arma, deoarece a dus mina dreapta spre haina. Mi-a deschis usa spunindu-mi ca nu se intimpla nimic, voi da o declaratie si imi da drumul. Dupa ce am urcat am vazut ca in ARO erau trei persoane intinse cu fata in jos. Mi-a ordonat sa ma culc peste ei. Eu m-am facut ca ma supun ordinului dar dupa ce a inchis usa m-am asezat pe bancheta din dreapta unde am inceput sa ma gindesc ca s-a apropiat sfirsitul zilelor mele. ARO-ul a intrat in curtea militiei judetene. Aici au deschis usa din spate si au spus jos. Eu am coborit primul, iar dupa mine ceilalti trei. Am fost predati la un militian solid si inalt care era impreuna cu doi militari de militie insotiti de bite proaspat facute. Militianul i-a intrebat pe cei ce ne-au adus "acestia ce au facut?", la care cel ce ne-a deschis usa ARO-ului i-a spus rizind ca au vrut sa ia scaunul lui Ceausescu. Ne-a impins de spate catre intrare unde ne asteptau bitele care in mai multe reprize s-au ridicat si s-au coborit pe capul meu. Nu stiu de ceilalti pentru ca eu nu mai vedeam si nu mai auzeam nimic din cauza durerii de la lovituri si de la piciorul impuscat. Glontul imi strapunsese incaltamintea, talpa piciorului iesind prin talpa incaltamintei. Se pare ca am cazut jos. Pentru citeva secunde mi-am pierdut constinta. Ma aflam intr-un hol la un demisol unde erau unde erau alti militari de militie cu aceleasi bite in mina care mi-au ordonat sa intru intr-o incapere. Si de aceasta data am fost lovit cu bitele. Odata intrat in aceasta camera de la subsol mi s-a ordonat culcat cu burta in jos. Pe jos era un praf alb (var sau creta) si stropit cu apa. M-am culcat pe jos. Nimerind linga un calorifer, am bagat capul sub calorifer. Mentionez ca la circa 20-30 minute aveam noi veniti, astfel camera era arhiplina cu demonstranti batuti groaznic. Toti aratau foarte rau. Am fost batuti cam din 40-45 minute la rind fara sa fim intrebati macar un cuvint. Eram batuti in cap si in stomac de catre militarii care apartineau militiei.

In 18 decembrie, la ora 5,20 am fost urcati in autodube si dusi in puscaria de la Popa Sapca. Ni s-au luat curelele, sireturile, ceasurile, actele, banii si bijuteriile si am fost intrebati unde lucram, unde locuim si daca sintem membri PCR. Dupa astea am fost repartizati pe camere. Eu am fost repartizat la pavionul 5, camera 58 sau 68 (nu mai tin minte exact). Aici erau 67 de arestati in 38 de paturi, cite doi in pat. Ne asteptam sa fim judecati si impuscati, asa erau zvonuri printre noi. Totusi mie nu-mi parea rau daca muream. Imi disparuse frica si aveam curajul cel mai mare dintre toti care eram acolo si ii imbarbatam pe altii. Noaptea cu studentii care erau cu noi acolo vorbeam ce vor face cu noi. Singura solutie era sa nu ne pierdem cu firea.

In 19 decembrie am fost chemat la interogatoriu sa dau o declaratie unui cetatean voinic, procuror venit de la Bucuresti, care mi-a vorbit in cuvinte linistitoare sa scriu tot ce stiu, ce am vazut si daca ii cunosc pe cei care au spart si au furat. Eu i-am spus adevarul ca nu-i cunosc. Mi-a promis ca o sa tina cont de mine si o sa verifice daca sint sincer si imi va da drumul acasa. L-am intrebat de ce sintem invinuiti. El mi-a spus ca trebe sa-mi dau seama singur. Atunci ce o sa faca cu noi?, l-am intrebat. Raspunsul a fost prompt: puscarie sau liber acasa. L-am intrebat cam citi sint in situatia asta, si mi-a zis ca in jur de 1200 inregistrati. I-am spus ca am patru copii minori. Am primit incredintarea ca se va tine cont. Aceasta discutie a observat-o un cetatean civil gras de la o masa din mijlocul salii unde eram anchetat, care m-a chemat la el imediat impreuna cu acel procuror. M-a intrebat de ce sint plin de singe. I-am spus ca m-am lovit. Mi-a spus: brava Misule, bine ca nu te-ai lovit mai rau ca altii ca tine sint la morga, esti liber sa pleci la camera ta. M-am intors convins ca vom fi intemnitati pe ani grei dar in 20 decembrie la orele 22,30 am fost cu totii eliberati si sfatuiti sa mergem fiecare pe la casa lui. Eu m-am dus acasa cu rana de la picior singerinda, pentru ca in puscarie nu mi-au dat nici un medicament, spunindu-mi ca nu au ce sa-mi dea.

In 21 decembrie m-am dus la Opera si am ramas zi si noapte acolo pina cind au inceput iar sa traga. In 22 decembrie ora 22,30 am venit acasa, eram un om liber. Traiasca libertatea.

10 aprilie 1991 (declaratie consemnata de Cherlea Simion)